Viata negru pe alb

O cunosc de cand stateam ascunse in spatele blocului povestindu-ne cum ne-am intalnit cu baiatul de care eram indragostite. Cum ne-a tremurat stomacul la vederea lui si rochita in bataia vantului. Numai ca destinele noastre au luat-o in directii diferite pentru o perioada, cand ea, instrainata de parinti si abuzata fizic si verbal, cu un tata alcoolic si o mama indiferenta – vechea poveste – a intrat intr-un grup de prieteni din care s-a trezit foarte tarziu, pe o piata in care isi vindea trupul pentru a plati datoriile. Era inca prea mica pentru a putea decide pentru ea si a trebuit sa astepte pana a crescut pentru a se putea ridica singura. Dar nu a uitat nicio clipa cine este.

Cu sacrificii si indarjire a terminat o facultate si acum e unul din cei mai responsabili oameni pe care ii stiu. Are un job stabil si e foarte apreciata, isi construieste zi de zi o cariera si depune eforturi pentru asta. Aprecierea nu ii vine doar pentru ceea ce face – si face foarte bine tot ce face – ci pentru ceea ce este. E deschisa la suflet si la minte, saritoare, are simtul umorului si nu e deloc fitoasa. In plus, are aerul misterios a celui care stie mai multe decat spune sau decat arata si asta o face irezistibila.

Mai ieseam uneori seara in vreun club, desi nu prea am facut-o in ultimul timp. Uneori aproape simt ca sunt geloasa. In mod evident, ma stradui mult mai mult decat ea sa atrag atentia, pe cand ea chiar pare ca nu ii pasa. Insa mereu atrage multe priviri si barbatii par fascinati de ea. Nu doar ca e frumoasa, dar parca provoaca prin indiferenta ei politicoasa.

De cateva luni are o relatie serioasa. Si pentru ca se simte iubita si ii e frica sa nu piarda asta, dupa atata timp de suferinta si de detasare, implicata, a devenit foarte vulnerabila. Daca inainte isi asuma trecutul, chiar daca nu vorbea despre el cu primul venit, acum simt ca il priveste ca pe o stigma. Si ii e frica ca va fi parasita pentru ceea ce a facut. Ca si cum acest trecut nu poate fi lasat nicicum deoparte, ca si cum ceea ce este sau ceea ce a dovedit intre timp nu ar avea nicio valoare. Sufera atat de mult si se pune undeva tare jos, ca si cum daca face asta, nu va mai avea de unde sa cada atunci cand va fi lovita…

Noi, cei care ne-am nimerit de partea cealalta, luam asta ca un dat si avem usurinta de a judeca si de dispretui, cu placerea de a pune pe cineva intr-o pozitie de inferioritate care sa ne dea noua voie sa ne simtim mai bine. Ma gandesc cat de mult credem in principii atunci cand nu se opune nimeni loviturilor noastre.

Avem politicieni care ne mint in fata si continuam sa ii alegem, avem oameni care ne inseala asteptarile, ne restrang drepturile sau ne fura pensile. Oameni care fac cu adevarat lucruri impotriva noastra si totusi continuam sa ii respectam. O prostituata face cel mult lucruri care sunt impotriva ei, dar nu impotriva noastra si totusi continuam sa ne simtim atat de bine dispretuindu-le. De parca nu ar plati suficient prin experientele prin care trec.

Fiecare poveste de viata are coborasurile si urcusurile sale. Si fiecare din noi are probabil momente cu care nu se mandreste prea mult, pe care le-ar schimba sau macar le-ar da uitarii. Asa e si ea, cu trecutul ei. Numai ca pe ea, noi nu o lasam sa uite. Pentru ca ne simtim atat de bine cand ea se simte rau.

Cred ca v-ati dat seama deja ca am o parere destul de buna despre mine. Sau aveam pana de curand. Am terminat o facultate, intelegeam despre ce vorbeau baietii aia acolo (am note onorabile care sa o ateste desi, la cum se copia in generatia mea, nu stiu cat inseamna notele). Lucrez intr-o organizatie in care ma descurc destul de bine, am fost si promovata de cateva ori. Am toate motivele sa ma consider inteligenta. Pana intr-o dimineata, acum cateva zile. Nu stiu ce m-a apucat, am gasit pe birou o revista si am inceput sa descifrez un joc de sudoku. Daca nu stiti ce e aia, mai bine. E o chestie cu cifre care trebuie puse dupa niste reguli foarte simple. Am inceput sa il fac si m-a cam prins jocul, pentru ca este si haios. Nu stiu exact cat era ora, dar dupa ce l-am terminat, am vazut ca scria ca trebuie terminat in 15 minute. Asta m-a bagat rau in panica. Calculand in functie de ora la care dadusem niste telefoane pe mobil in timp ce faceam jocul, mi-am dat seama ca am petrecut cel putin o ora pentru a pune cifrele acolo unde trebuie. Adica, calculand logic (si cu inteligenta) sunt de patru ori mai proasta decat unul cu inteligenta medie, la care probabil se raporteaza cronometrul de reper.

O fi fost linistita ziua mea pana in acel moment, dar pe urma nu a mai fost. Mi-am amintit cum in clasa a sasea a venit un profesor nou la matematica si ne-a explicat teorema lui Pitagora si nu intelegeam. Si din fericire s-a intors profesorul nostru ora urmatoare si de la el am inteles cum sta treaba si cu Pitagora. Dar asta spune ceva despre inteligenta mea, nu? Ma gandesc cate lucruri or fi trecut pe langa mine si nici nu mi-am dat seama ca exista, de proasta ce sunt… ca sa zic asa. Si gandindu-ma tot mai mult, mi-a fost tot mai greu sa ma concentrez la birou zilele urmatoare. Ma urmarea ideea ca undeva imi scapa ceva si ca cei din jur isi vor da seama. Ca nu sunt nici pe departe inteligenta, ci doar sigura pe mine si cu tupeu (asa cum cu dispret spuneam despre multi altii inainte) si de asta nu se vede. Dar daca se vede?

Am inceput sa caut teste de inteligenta pe net. Am facut cateva fara sa primesc rezultatul. Foarte smecheri (si eu foarte proasta) te pacalesc sa completezi toate intrebarile apoi te ametesc in tot felul de scheme in care pana la urma ar trebui sa platesti ca sa primesti rezultatul, sa suni la un numar sau pur si simplu nu iti mai dau niciun reper. Altele, mai simple e drept, imi spuneau ca sunt ba ok, ba stresata, dar parca nimic nu ma putea convinge. Cautam de fapt teste care sa imi confirme faptul ca inteligenta mea are probleme. Am macinat ideea zile in sir si parca tot mai greu imi era sa ma descurc. Aveam sentimentul ca nu mai am platosa de siguranta si ca cei din jur isi dau seama cat de proasta sunt. Culmea e ca am facut si cateva greseli bunute in zilele astea.

Unii colegi au inceput sa ma intrebe ce se intampla cu mine. Asta m-a bagat si mai mult in panica. In cele din urma mi-am luat inima in dinti si am sunat la un cabinet de psihoterapie. De acolo am fost trimisa la un psiholog specializat in testari psihologice. M-am programat. Ca si cum chinul nu ar fi fost destul de mare, doamna de acolo a insistat sa stam de vorba inainte.

Mi-a explicat cat de relativ este si cat de subiectivi suntem cand judecam un om in functie de un astfel de rezultat. Caci acel rezultat depinde si de starea pe care o ai, de puterea de concentrare, de cat de obosit sau de odihnit esti. Apoi mi-a explicat ca sunt multe componente ale inteligentei, cum ar fi creativitatea, gandirea rationala, gasirea de solutii, memoria si asa mai departe. M-a ajutat sa ma linistesc si sa am incredere in deciziile pe care le-am luat pana acum si sa ma valorizez in functie de rezultate. Apoi am dat testul care nu poate decat sa imi restabileasca stima de sine si sa imi dea voie sa fac un joc sudoku in exact cate minute am chef, fara sa ma simt prost.

Acum rad de mine insami, dar imi dau seama cat de vulnerabili suntem la influentele din mediu din care facem parte. Lucruri mici care ne spun cum suntem si cine suntem si le luam ca atare. Si uneori e atat de greu sa rezisti si sa stii cine esti, indiferent ce par a spune cei din jur.

Era o gluma plina de adevar care circula la un moment dat ca lucrurile bune sunt ilegale, imorale sau ingrasa. Dincolo de gluma, aproape imi vine sa spun ca e foarte mult adevar in asta. Avem un talent dezvoltat generatie dupa generatie de a pune rigori sociale. Si iata asa, cu parerea asta destupata la minte si plina de entuziasm pentru a-mi da voie sa ma simt bine si sa fac ceea ce simt, am inceput sa imi destup urechile la cat de firesc este sa mai faci unele din lucrurile care erau pe lista neagra in prelegerile tinute de parinti in copilarie. Si cat de mult mi-ar ajuta sa ma eliberez de acele restrictii si sa ma reinventez, asa cum spun mai nou revistele pe care le citesc.

De exemplu, conform colegilor mei de la birou, ce modalitate mai buna de team building am putea gasi decat sa stam si sa bem toti impreuna, sa fumam impreuna si sa fim dezinhibati si entuziasti intr-un mod in care niciun alt exercitiu de grup nu ar putea sa o faca? Asta ne va face sa ne simtim bine unii cu altii, sa comunicam si sa nu mai avem cu adevarat niciun fel de retineri. Si daca stai sa te gandesti, un trainer care sa ne puna sa tragem de nu stiu ce sfoara ar costa si mai mult decat cateva sticle de whisky, niste red bull si ceva fumuri bune.

Colegii mei de birou sunt foarte deschisi la astfel de lucruri. Poate si pentru ca, dincolo de rigorile organizationale, avem nevoie de un mediu creativ pentru a rezista si pentru a fi productivi cu adevarat. Iar o stare de ameteala iti dezvolta bine de tot creativitatea. Weekendul trecut am plecat mai multi din echipa la munte. Ne-a platit firma si a fost un fel de bonus si de team building in acelasi timp, pentru ca am gasit doi clienti mari in aceste timpuri de restriste, asa ca merita sa celebram.

Credeam ca plecand la munte o sa mai si respiram aer curat, mama imi spunea sa ma uit daca au inflorit copacii si sa ii aduc poze cu peisajul. Mamele astea, rupte de realitate ca intotdeauna. M-am intors si nu prea pot spune daca era sau nu cald, daca mai este zapada sau au inverzit campiile. Pentru ca nu am iesit din hotel tot weekendul. Nu doar eu, ci toti colegii mei. Fiecare a venit cu cate ceva special, iar restul am gasit chiar in hotel. Ma intreb cum am reusit sa ne intoarcem cu masinile duminica dupa amiaza. Stiu ca ai sentimentul ca detii controlul si totul este in regula, dar mai stiu si ca asta e o aparenta. Dar punerea vietii in pericol sau placerea de a trai periculos e alta poveste.

Ce ma macina acum este cum impaci lucrurile care nu sunt bune pentru tine sau pe care nu ai chef sa le faci cu dorinta de a apartine. Caci, cu sinceritate ma gandesc, cum as fi putut sa ma integrez in grupul meu de colegi, la care tin si pe care ii apreciez, care sunt baieti destepti si fac treaba buna, dar pentru care nu exista notiunea de relaxare fara pahar in mana. Nu ma dau eu o sfanta, sa ne intelegem, doar ma intreb… Cand te angajezi intr-o companie, in afara de faptul ca trebuie sa fii competent conform fisei postului, ti se baga pe gat inca de la inceput cat de important este sa te integrezi si sa ai un spirit de gasca. Cine poate spune care sunt limitele lui? Eu cu siguranta si niciunul dintre noi nu am fi facut parte din echipa daca am fi ramas pe alta lungime de unda. E bine? E rau? Asta e. Pur si simplu.

Nu am crezut niciodata in chestiile astea virtuale, convinsa fiind ca ceea ce vezi si ce simti are cea mai mare importanta in primele momente. Am luat in joaca toata situatia, mai ales ca a pornit cumva din intamplare. Cum probabil mai fac si altii, am luat un id care nu prea poate trimite la mine si am iesit sa vad ce e pe acolo. O colega de-a mea de la birou a facut un adevarat hobby din asta, mai ales ca este adepta relatiilor sportive, adica lejere, relaxate si care … vin si pleaca.

Povesteste mereu pe la birou chestii super amuzante si am zis ca as putea incerca si eu sa ma amuz. Nu ca as fi o tipa sportiva, nici macar pentru ca as fi in cautarea unei relatii. Pur si simplu din pllictiseala. Insa, mai mult ca sigur acestea sunt doar explicatiile mele rationale pentru a justifica ceva ce altfel as face-o mult mai greu si cu mai multe retineri.

Culmea e ca tipul care mi-a raspuns la anunt si caruia am avut curajul sa ii raspund pare cu totul altfel. Nu un om care are chef sa cunoasca cat mai multe femei si sa isi pastreze anonimatul si nici un psihopat care sta cu cutitul intr-o mana si cu tastatura in alta. Mai degraba un tip fragil, singur, care zambeste usor. O fi oare adevarat sau e chiar asa de bun sa disimuleze?

Corespondez cu el de cateva zile si cumva am inceput sa simt nevoia mesajelor de la el. Acest lucru m-a facut sa ma gandesc cat de triste au ajuns modalitatile noastre de a iesi din singuratate. Sau, cel putin de a ne crea iluzia ca facem asta. Mergem la birou (am eu ce am cu mersul la birou), devenim prea obositi pentru a ne intreba ce ne-ar face fericiti si atunci ne intrebam doar cum ne putem relaxa sau simti bine. Ajungem acasa si ne amagim singuratatea intr-un mod suficient de confortabil incat sa nu ne consume prea multa energie si nici sa nu ne activeze insecuritatile.

Pana la urma e super sa vorbesti cu un tip cu care flirtezi si sa stai in pijama, agatata intre scaun si calculator, fara ca nimeni sa stie daca esti sau nu machiata, daca e sau nu dezordine in casa. Te simti in control. Dai cat vrei, cand vrei si doar ceea ce ai chef. Ai timp sa te gandesti si totusi sa pari spontana, ai voie, cu putina joaca si imaginatie, sa fii cine ai tu chef sa fii.

Pe de alta parte si el poate face acelasi joc, si daca e suficient de destept, poate sa uite cine este si sa devina cineva care sa te atraga, chiar daca nu are nicio legatura cu el. Si pana il cunosti, cine stie, te-ai indragostit de o imagine la care nu poti renunta asa usor. Si poate iar te trezesti cu cineva care nu e cum iti doreai, dar continui sa speri ca nu te-ai inselat inca o data. Insa mai sunt si alte avantaje. Unul care imi place este ca il simti mereu pe celalalt ascultandu-te. Ritmul se stabileste de la sine prin faptul ca nu poti vorbi singur la nesfarsit, asa cum se intampla cand stai cu cineva fata in fata. Aici o afirmatie cere un raspuns de partea cealalta, macar o onomatopee ceva, o floare sau un zambet.

Nu stiu daca e bine sau e rau si habar nu am unde va duce chestia asta. Am inceput-o fara sa imi doresc nimic, fara sa astept nimic. Sper doar sa nu aiba consecinte pentru care sa nu fiu pregatita.

Pe la 15-16 ani eram extrem de revoltata ca toate prietenele mele (cel putin mie asa mi se parea) au voie sa mearga in cluburi, pe cand eu aveam reguli stricte de venit si de iesit din casa. Binenteles, mai ieseam pe la un chef aniversar, mai scapam pe la un club cand dormeam la o prietena buna, dar iesirile mele erau mereu “furate”, construite cu minciuna, cu construirea unor scenarii sustinute de diverse prietene; cu senzatii tari. Si cu multe telefoane de supraveghere.

Slava Domnului ca mobilele nu erau ca acum si nici nu aveau abonamente de acest tip, ca probabil ai mei ar fi ales un serviciu prin care ar fi trebuit sa am mereu o linie deschisa cu ei, ca sa stie ce fac si unde sunt. Exagerez, binenteles, dar cam asta e ceea ce simteam. Mult timp am avut sentimentul ca parintii pur si simplu ma urasc si fac acest lucru pentru ca pot sa il faca sau ca puterea celor “mari” e un miracol odios si ca adultii au o placere sadica de a-i chinui pe copii, atat cat isi pot permite.

Am plans, am implorat, am santajat, am facut crize de furie, nu am avut rezultate. Dar mi-am dezvoltat o dorinta de independenta de neinvins care m-a ajutat de multe ori cand a fost sa ma descurc singura, dar m-a incurcat serios cand a fost vorba de a lucra cu oameni si mai ales cu sefi. Acum, desi nu am copii, inteleg ca regulile nu erau facute impotriva mea, ci pentru ei. Era modul in care isi demonstrau ca sunt parinti buni. Ca au grija de mine. Unii parinti considera ca nu pot avea grija de un copil decat controlandu-i viata. Ai mei au fost cam de felul acesta. Nici nu stiu daca e bine sau nu modul in care au inteles ei acest lucru, dar stiu ca mi-ar fi fost mult mai bine daca ar fi avut mai multa incredere in mine. Nu lasandu-ma in cluburi, dar dandu-mi din cand in cand posibilitatea de a alege.

Cred ca de fapt asta ma durea cel mai mult, faptul ca nu puteam alege, nu puteam arata niciodata ca sunt capabila sa iau hotararile bune si sa fiu un copil bun. Eram doar obligata sa fiu unul. Rigorile prin care au considerat ca ma protejeaza la varsta adolescentei m-au dus la o perioada destul de zbuciumata la inceputul facultatii. Aveam sentimentul ca nu mai am timp sa le traiesc pe toate si ca am de recuperat ani de experienta pierduti prin interdictii. Nici macar nu stiu daca am pierdut de fapt anii de liceu sau anii zbuciumati din facultate. Dar, stiu ca extremele duc fie la frustrare, fie la saturatie. Si nu e bine nicicum. Dupa fiecare din ele te resimti cu o oboseala lunga si un sentiment de deznadajduire.

Eu cu A. impartim acelasi birou. O masa comuna cu doua calculatoare si un telefon. El a venit cu o luna inaintea mea, dar se considera mai vechi decat mine in firma si se cam poarta ca atare. Il mai apuca, mai ales cand e vorba de o sarcina comuna, sa imi spuna pe un ton afectat: “Ana, ocupa-te tu de asta, ca sa pot finaliza eu lucrurile, sa fiu sigur ca iese bine”. Nu ma deranjeaza, mai ales ca la inceput el a fost singurul amabil, care a vorbit cu mine deschis si m-a ajutat sa ma integrez.

Are acelasi salariu ca si mine. Din salariul lui, are un credit de nevoi personale din care si-a platit mobilarea apartamentului unde sta cu chirie si un televizor urias, de care era tare mandru anul trecut, pentru care va plati vreo trei ani. Are apoi un credit pe masina si un credit pe o alee, adica o fasie infima de pamant intr-o infinitate, asa cum parea pe harta, cand bucuros a venit sa imi arate investia. E undeva in mijlocul nimanui, dar el spune ca in doi ani va fi bogat. Intre timp, mai are vreo cinci ani de platit si la creditul asta. Nu se plange, dar in ultimul timp am vazut ca prefera sa manance covrigi la pranz in loc sa mai iasa cu mine, asa cum obisnuiam candva.

Cu masina nu l-am vazut la birou, imi spune ca e aglomerat si o foloseste mai mult in weekend. Il vad facandu-si bugete in excel cu diferite variante de mariri de salariu sau de refinantari ale creditelor. Azi mi-a spus bucuros ca, daca i se mareste salariul cu 20% si daca primeste prima de sfarsit de an cum spera el, va putea lichida unul din credite, face o refinantare cu restul, astfel incat sa poata face un imprumut pentru o casa. E bucuros ca are un nou vis care sa il motiveze sa stea si mai mult la birou, sa lupte si mai mult cu cei care i-ar putea iesi in fata.

Nu il intreb ce face cand pleaca de la birou. Daca isi petrece suficient de mult timp la televizor pentru a amortiza investitia si afland despre cum il poate afecata criza economica sau are o viata de seara care sa il poata elibera de povara tuturor datoriilor pe care si le tot socoteste si resocoteste.

E baiat muncitor si destept si probabil va fi promovat curand. Va avea nu doar prima la care viseaza, ci si o marire de salariu consistenta. Poate va deveni chiar director. Asa cum il vad, astea ii vor fi doar poveri mai mari, pentru ca isi va dori o masina mai buna, o casa mai mare si poata inca o fasie de pamant. Si poate ca la 45 de ani va fi intr-adevar un om bogat.

Ma intreb insa, va putea sa se bucure candva de toate lucrurile pe care alearga, sa se bucure de el insusi ca persoana, sau zbaterea asta ii va deveni chiar sensul vietii ?

Ii multumesc lui A. ca l-am cunoscut la timp. Chiar daca nu stiu inca ce vreau, am aflat un lucru important pe care nu il vreau si asta ma face parca mai linistita si mai impacata cu lucrurile pe care mi le doresc. Cel putin in clipa de fata.

Sa va spun cum e la mine la birou. Un spatiu deschis cu vreo 20 de birouri. Fara niciun zgomot, fara nicio vorba. Colega din fata mea e in stare sa stea cu ochii in gol opt ore pe zi fara sa clipeasca. Nu ca am prea mult chef de comunicare, dar azi tacerea mi se pare mai greu de dus ca altadata. Nu ai voie sa stai cu casti in urechi, asa ca e exclus sa asculti muzica in timp ce lucrezi. Daca iti suna mobilul si vorbesti, conversatiile sunt ascultate si comentate mai tarziu la bucatarie. Nu ai crede cat de multe poti afla despre un om ascultandu-i doar raspunsurile la telefon.

Azi de dimineata o colega de la trei, pe care nu am vazut-o de cel putin o saptamana, m-a intrebat cum e la sala. Am ramas putin blocata si am balmajit ceva, incercand sa inteleg ce vrea sa spuna cu asta. Minute mai tarziu, cand ajunsesem deja la birou, mi-am amintit ca cu vreo doua saptamani in urma cautam cu C. o sala la care sa mergem si mai vorbeam la telefon despre asta. Pe de alta parte, aceste canale de comunicare underground iti dau sansa, daca stii sa te descurci, de a afla informatii pe cat de esentiale, pe atat de confidentiale pe care doar o discutie despre durerile abdominale de dimineata o pot face posibila, cand oamenii se deschid si simt pentru secunde ca sunt cei mai buni prieteni, ca e alaturi de ei cineva care ii intelege cu adevarat. Singuratatea dintr-o organizatie este astfel presarata cu prietenii pe cat de intense, pe atat de putin durabile, avand ca liant scopurile comune.

Cum banuiesc ca e in orice organizatie, exista anumite persoane cu influenta, fara a fi in pozitii de conducere, care pot face lucrurile sa se intample. Pe acesti oameni, daca nu ii vrei de prieteni, incearca macar sa nu ii ai de dusmani. Insa, asa cum suntem noi obisnuiti sa fim competitivi si sa vedem mai adesea latura negativa a lucrurilor, e putin probabil sa iti pastrezi neutralitatea. Eu deocamdata sunt probabil o privilegiata, caci sunt prea mica pentru a conta in luptele pentru putere.

Insa, am aflat de curand ce s-a intamplat cu o colega de-a mea. Era secretara unuia dintre directori si asta ii oferea anumite privilegii si status. Si a considerat ca poate spune “nu” cand nu era cazul. Eu nu o stiam prea bine, dar am aflat la bucatarie ca a fost data afara de pe o zi pe alta, i s-a inchis accesul in companie si i s-au blocat parolele. Motivul? Foarte clar nu se stie, dar cei care fumeaza spun ca a suparat pe cineva destul de tare. Se pare ca parolele adreselor sale de e-mail au fost sparte, inclusiv la e-mailul particular. Printre e-mail-uri, s-au gasit unele cu barfe despre colegi, dar si despre directorul a carei asistenta era (ma intreb cine n-ar avea astfel de e-mail-uri). Fata asta a luat lucrurile ca atare, pentru ca a primit o recomandare si salariul in plus pe trei luni. Probabil, daca ar fi dat in judecata compania, nu ar fi obtinut mai mult. Insa ma intreb cu ce incredere in oameni va pleca ea mai departe. Si fiecare din noi, cum invatam sa fim tot mai sceptici, mai in garda.

Pe bune, mediul de lucru poate deveni un camp de lupta in care nu te poti relaxa decat atunci cand esti printre aliati, dar probabil mereu atent, sa afli la timp daca nu cumva s-au schimbat fronturile. Si daca nu esti in serviciile secrete sau nu ai acces la ele, e bine sa fii mai neutru decat este Elvetia.

Am o durere vie si grea care ma apasa de cand am aflat ca sunt gravida, adica acum doua zile. Am luat hotararea repede, pentru a nu ma razgandi. In spatele acestei sarcini nu e povestea de dragoste care sa ma faca sa vad lucrurile in roz. Imi doresc un copil, dar nu din intamplare, nu pentru ca am baut o bere in plus si cand ne-am trezit in pat nu aveam prezervativul. Sunt rationala, dar asta nu inseamna ca sufar mai putin. Credeam ca atunci cand stii ce vrei e mai usor. Dar nu e…

Nu sunt genul care face avorturi. Nu cred ca exista un gen care face avorturi, dar eu nu am crezut ca lucruri de acest fel se intampla cu adevarat. Adica, cel putin nu mie. Am riscat de multe ori si nu s-a intamplat niciodata. Ajunsesem sa cred ca atunci cand imi voi dori un copil va fi greu sa il am. Sau nu m-am gandit la asta, nu stiu. Cand medicul mi-a spus (un om pe care il vedeam prima oara in viata) m-a atins cu raceala si umorul vulgar cu care m-a trimis undeva jos, in durere si neputinta: “Esti bortoasa, duduie”. M-a tutuit din prima. Poate un om care iti pipaie vaginul are acest drept, sa iti spuna “tu” fara sa iti ceara voie, dar eu, cu picioarele in sus, umilita, vinovata, fara ajutor, simteam nevoia de putina demnitate. Si ma simt si vinovata ca tocmai in astfel de moment m-am gasit sa imi recastig demnitatea.

Medicul m-a chemat azi la spital, pentru ca e de garda si era mai usor. As fi putut merge la o clinica privata, dar am simtit ca nu e momentul sa tin la confortul meu, asteptand o programare care putea dura zile in sir. Timp in care as fi ramas singura cu gandurile mele, cu constiinta mea. Am asteptat vreo doua ore pe holul spitalului, ca avea alte programari si lumea intra si iesea. Pana la urma a venit si m-a luat o asistenta. Se pare ca anestezia locala e mai sanatoasa pentru organism, dar am insistat sa imi faca anestezie totala. M-am gandit ca in acest fel imi va fi mai usor. Din nou m-am gandit la mine si din nou m-am simtit vinovata. Insa, o prietena care facuse un avort cu anestezie locala mi-a spus ca a simtit tot, in afara de durere. Cum ii razuia uterul si cum desprindea fatul. Auzea cum medicul facea comentarii despre ce si cum si la sfarsit i-a si aratat bucatile sangerande adunate cu chiureta. Am citit undeva ca medicii chirurgi au o latura sadica, asa cum o intalnesti si la unii criminali, doar ca la un chirurg ea se dezvolta cu respect social. Si nu vreau sa vad daca medicul meu e unul dintre ei.

Apoi m-am trezit ametita si cu o bucata mare de vata intre picioare. Am reusit in cele din urma sa ajung acasa. De dimineata am vrut sa iau un taxi, dar apoi am preferat sa iau masina. In felul acesta trebuia sa vorbesc cu o persoana mai putin. La intoarcere insa mi-am dat seama ca nu o sa pot conduce. Am chemat o prietena cu care nu am vorbit de vreo 2 ani. E cea de care spuneam cu avortul. A fost singura care am stiut ca va intelege si nu va pune intrebari la care nu am chef sa raspund. E deja seara si am tacut tot drumul. Imi spunea ceva despre faptul ca stie ca sufar, dar o sa fie bine. Nu sufar si ii spun ca nu am nimic, doar sunt obosita.

Maine ma duc la birou. Totul va fi ca inainte. Nu stiu altfel cum sa trec prin asta. Nu am vorbit cu nimeni si nici nu vreau sa o fac. Daca nu spun, poate problema va disparea de la sine, ca si durerea de acum. Nu exista. Nu exista. Nu exista.

Daca ar fi sa judecam dupa manualele scrise de supersmecheri, normalul este undeva intr-o zona verde si frumoasa, protejata de niste definitii abstracte care vorbesc despre o multitudine de simptome. Si daca simptomele care trebuie sa fie nu sunt, sau cele care nu trebuie sa fie sunt, iata-te in zona incerta a “anormalului”. Nu esti sanatoasa la cap, sau esti dusa (cu capul, binenteles) sau trebuie sa iti vina mintea la cap. Prea putina fericire face din tine un om deprimat, prea multa face un maniacal, daca respecti regulile cu sfintenie pare ca esti obsesiv, dar daca nu le respecti, asta inseamna si mai multe…

Vorbind din nou de zona protejata, cred ca am sarit de multe ori gardul. Cum ma simt azi, duminica seara, in timp ce lucrez la calculator ultimele date ale raportului care trebuie sa fie pe biroul sefului meu maine la prima ora. Lucrez de mult timp si in weekend si, precum catelul lui Pavlov, cand ma asez pe canapea in fata televizorului, caut instinctiv si laptopul, la care scriu cifre adesea in timp ce urmaresc stirile sau orice film, cat de tampit, doar sa simt ca misca ceva pe ecran. Citeste mai mult